Back to basics

Ciudat...au trecut 2 ani jumate de cand nu am mai scris ce simt. Oarecum am uitat de ce obisnuiam sa scriu. Am uitat ce ma facea sa transpun durerea in metafore. Am uitat de ce obisnuiam sa fiu "emo", dupa cum eram etichetata de unii. Atata timp a trecut de cand am scris ultima oara, incat mi'e si frica sa mai scriu. Pe masura ce mana imi aluneca pe tastatura, realizez ca e ca mersul pe bicicleta. Cred ca sufletul de artist ramane in tine si flacara ramane aprinsa, oricat timp ai uitat sa o atati. Nu ca eu m'as considera artista. Sunt doar un suflet chinuit ce isi gaseste alinarea intr'o succesiune de litere numite alfabet. Cred ca faza "nescrisului" ainceput odata ce iubirea a intrat in viata mea. Odata ce am uitat cum e sa plangi si un zambet imi lumina fata.  Oadata ce loviturile de pumnal din inima mea au fost inlocuite cu fluturi la vederea "alesului". Am jurat ultima data cand am iesit dintr'o relatie ca nu o sa ma mai indragostesc. Ca nu o sa mai permit nimanui sa imi biciuiasca sufletul, inima, constiinta. Si ghice ce? Am facut din nou. De ce? Pt ca toti o facem, pt ca toti cedam in fata fericirii, sau macar a acelei iluzii care la un anumit moment, cand stelele se aliniaza corect, credem ca e fericire. Si abandonam scrisul. De ce? Pt simplu motiv ca nu exista atatea metafore pt zambet, cat pt durere. Dar in cele din urma ne intoarcem la scris, pt simplu motiv ca realitatea te loveste in fata si iti demostreaza ca nu exista "nothing else matters" sau "i wanna have your babies". Doar in basme exista "they lived happly ever after". In viata reala, Price Charming are o amanta si cei sapte pitici fut la n'spe mi de femei. Ca tot vorbeam de "nothing else matters". Fetelor, in the end everything else matters. De la faptul ca mami isi doreste ceva mai bun pt baietii lor, pana la am mainile legate, din aia traim in conditiile in care traim. Si stau si ma intreb, oare iubirea chiar merita sa induri atatea lucruri? Era un timp in care as fi spus clar si raspicat DA!!!. Dar din nefericire, nu acum. Dupa atatea palme primite am ajuns la trista concluzie ca nu merita. Ne e frica de faza cu despertirea, dar in final timpul vindeca orice rana, oricat de adanca ar fi. Si vine un moment in care nu mai poti sa spui daca ochii lui erau caprui sau negri, daca prefera berea blonda sau neagra, daca te facea sa razi constant. Vine un moment in care nimic din ce inainte era totul, acum e nimic. Vine un moment in care te bucuri ca mai stii sa iti transpui durerea, fie ea prin muzica, scris sau alte metode, pt ca asa o scoti afara. Cel care spune nu pot, vrea sa zica de fapt nu vreau. Am mainile legate de oabicei tinde sa insemne nu meriti sa lupt suficient de mult pt tine, pt ca daca consideram ca esti aleasa iti demostram ca pot sa cobor o stea si astfel sa produc un dezastru natural, numai ca sa iti demostrez ca te iubesc. Vine un moment in care nu tre sa stai pe prispa casei de una singura band si scriindu'ti sentimentele, plangand in hohote si el sa doarma linistit in pat. Nu conteaza oricat de paranoica, nebuna sau geloasa ai fi, el trebuie sa fie langa tine chiar daca nu a gresit. Trebuie sa te ia de mana, sa se uite adanc in ochii tai si sa poata enumera de ce anume te iubeste atat de mult, fara sa se poticneasca in cuvinte. Fara sa ii fie teama ca o sa arate lame. Fara sa ii fie teama de lacrimi. Dar toate astea se intampla numai daca te iubeste cu adevarat. Numai daca simte cu adevarat ca daca tu ai pleca Pamantul nu s'ar mai roti. Daca te lasa singura la greu si te face sa te simti singura, inseamna ca probabil asa ai fost de la inceput. Si probabil ar trebui sa respecti juramintele facute in fata la orice putere divina le'ai fi facut. Pt ca undeva acolo sus cineva ii pissed off pe tine ca ai incalcat un tratat si iti arat cum e de fapt realitatea.