I feel so close to you right now

Se plimba pe o strada, intr-un tinut necunoscut, intr-o scena de film demult uitata...Nu se auzea niciun zgomot, doar sunetul pasilor ei rataciti pe caldaramul udat de ploaie...Nu avea nimic altceva pe ea, decat o bucata uzata de material care ii acoperea goligiunea trupului, dar nu ii oferea nici caldura si nici protectie impotriva vantului muscator...Mergea fara directie, fara tinta, fara sa simta, sa vada sau sa auda...era ca si cand nimic nu conta si tot ce o impingea sa mearga inainte era un impuls de moment...stia ca daca ar fi cedat si s-ar fi asezat jos, umanitatea i-ar fi iesit la iveala....stia ca s-ar fi multumit sa zaca ore in sir cu amintiri demult apuse ca si companie si cu mii de lacimii care sa ii spele obrajii inrositi de frig...cu toate astea nu vruia sa se opreasca, nu vruia sa stea jos si mai presus de orice nu mai vroia sa planga...si totusi era constienta ca nu putea sa mearga la infinit si la un moment dat ar fi trebuit sa isi infrunte temerile...din senin, prin dusul de lacrimi si ploaie a zarit portile unui cimitir...a impins usa masiva de fier care inconjura cimitirul ca o fortareata si a psit inauntru...din senin parca temperatura a urcat cu 10 grade...ii era cald si se simtea oarecum ocrotita, se simtea impinsa de la spate pt a ajunge la o anumita piatra de mormant...cimitirul acesta ii era vag familiar, cu toate ca stia suta la suta ca nu mai calcase inainte in el...lasandu-se purtata de impresii si intuitie, si-a lasat pasii calauziti de acea forta invizibila si s-a oprit in fata unei pietre masive de mormant din marmura neagra...in spatele pietrei funerare era un inger care parca se imbratisa singur, statea cu capul usor aplecat inspre dreapta si o lacrima sau o picatura de ploaie ii se prelingea pe obraz...nu stie ce anume a impins-o sa faca urmatoarea miscare, daca a fost expresia ingerului care parca purta toata greutatea lumii pe umeri, sau debusolarea din ochii semi inchisi, cert e ca a intins mana si a sters in treacat lacrima ingerului negru...din senin ingerul a prins viata, si-a intins aripile si din negru a devenit de un argintiu stralucitor...a privit-o fix in ochii si a rugat-o orice s-ar intampla sa nu devina ca el...ea nu a inteles la ce se refera si i-a replicat ca deja e ca el, deja e un inger negru care poarta crucea suferintei...i-a explicat de asemena ca nu intelege ce e asa negativ ina fii asa, si ca din punctul ei de vedere, suferinta isi are rolul ei in viata, fara suferinta nu am stii aprecia fericirea....ingerul a privit-o compatimitor si i-a zis ca asa e acum, dar orice ar face sa nu devina ce va devenii el...intr-o secunda ingerul s-a intunecat la loc, doar ca de data asta nu si-a mai strans aripile protector in jurul sau, ci a adoptat o atitudine semeata, cu capul privind inainte, u aripile intinse in fata, ca si cand nu lasa pe nimeni sa se aproprie...dar cea mai uluitoare schimbare se petrecea in ochii sai, care nu mai erau galesi si trisit, ci din contra, zici ca erau intruchiparea raului absolut...daca te uitai in adancul privirii sale, constatai ca erau plini de indiferenta si trufie...ea nu a inteles nimic si a incercat sa desusleasca dedesubturile rugamintii ingerului, dar dupa catva timp petrecut acolo, a realizat ca e in zadar...brusc a simtit nevoia sa iasa din acel cimitir si pt o secunda a inchis ochii lasandu-se cuprinsa de noi senzatii....cand i-a redeschis, era in patul din domritorul sau, cu ochii atintiti pe tavan...s-a dat jos din pat si incerca din rasputeri sa isi aduca mainte ce e vis si ce e realitate...incerca, de asemenea, sa isi aminteasca ce anume o deranja ieri si ce anume o facea sa planga...nu mai simtea nimic altceva, decat un gol imens, un orgoliu zdrobit si o durere surda pt ceva ce a fost atata de frumos odata...privindu-se in oglinda, a inteles spusele ingeului pt prima oara...